O săptămână în Liban | Atracții. Orașe. Restaurante. Recomandări

Vacanța școlară din luna octombrie a anului trecut am petrecut-o în Liban, o țară care ne-a impresionat mai mult decât ne-am fi putut aștepta.

O țară ca o perlă neșlefuită, cu atât de mult potențial, dar pe alocuri atât de puțin valorificat. Chiar și așa, noi am scos tot ce am putut mai bun din această călătorie și am rămas cu amintiri memorabile, dincolo de impedimentele și dificultățile cu care ne-am confruntat pe alocuri.

>> Despre modul de organizare a călătoriei noastre în Liban poți citi aici.

Și atât de multe sunt de văzut și de făcut în acest Liban, încât săptămâna noastră a fost plină, cu plimbări zilnice în afara Beirutului și mirări la orice pas. Dar să începem cu începutul.

Ce atracții naturale am vizitat în Liban?

Jeitta Groto

Sincer, cred că sunt cele mai frumoase peșteri pe care le-am văzut noi până acum.

Sunt la doar câteva minute de Beirut cu mașina, după ce cobori într-o vale pitorească, împădurită de cedri – copacul național al Libanului. Odată ajunși în parcare, un trenuleț preia turiștii și îi urcă până la prima peșteră, apoi poți coborî pe jos sau tot cu trenul până la a doua peșteră și la grădinile din complex.

Peștera de sus e impresionantă, uriașă (are 3 săli mari) și bogată în stalactite, stalagmite, formațiuni dantelate din calcar, magneziu, fier săpate de ape subterane de acum mii de ani printre care trecem cu sfială, pășind pe pasarele armonios construite ce o pun perfect în valoare. O bogăție speologică rară care până și pe necunoscători ca noi îi lasă cu gura căscată.

Peștera de jos nu mai e la fel de bogată în dantelării, dar aici râul subteran e încă bogat, așa că vizita se face cu bărcuța pe apele-i clare ca lacrima, cu inflexiuni azurii printre care bărcuța noastră face valuri ce sclipesc jucăuș în plafonul peșterii.

Ne-a plăcut mult acest loc cu care natura a fost atât de generoasă.

Prețul de intrare a fost de doar 3 $ pentru adulți și 1,5 $ pentru copiii cu vârsta peste 4 ani, un preț derizoriu pentru această experiență memorabilă și spectaculoasă deopotrivă.

Cascada Baatara

Natura e spectaculoasă în acest Liban care ni s-a descoperit zilnic, iar de departe cei mai spectaculoși sunt munții Libanului, o zonă ce păstrează povești de demult, ascunzând un amalgam de comori de care nu auzisem până acum.

Înainte de a pătrunde în zona muntoasă, ne-am oprit însă la canionul săpat de un râu în pereți înalți de stâncă, culminând cu o cascadă ce își rostogolește apele în interiorul unei grote semi-descoperită, care o face cu atât mai spectaculoasă.

Baatara Gorge, căci despre ea este vorba, ne-a lăsat muți de uimire, chiar dacă debitul ei era destul de redus. Dar zona în care e amplasată, munții pictați de toamnă din jur, drumul stâncos pe care l-am coborât pe jos și mai ales peștera în care ea se varsă ne-au surprins și fascinat.

Peste 250 metri înălțime are căderea de apă în interiorul peșterii din calcar, iar la acest spectacol, natura a rezervat cele mai bune locuri: direct pe un pod natural, la intrarea în peșteră, chiar în fața căderii de apă. Peisajul pare așezat cu mâna, dar de fapt natura e pur și simplă perfectă în măreția sa. Iar Baatara Gorge o dovedește.

Kadisha Valley și Cedrii lui Dumnezeu

Părăsind cascada, ne-am îndreptat spre Kadisha Valley, supranumită și Valea Sfântă, loc de adăpost pentru comunitățile din primele secole ale creștinismului ce se refugiau aici de frica persecuțiilor. Oamenii s-au adăpostit în peșterile săpate natural în stânci, și-au construit mănăstiri și locuri de rugăciune de-a lungul întregii văi – unele se mai păstrează și astăzi, altele s-au ridicat ulterior – astfel că toată această vale e presărată acum de mănăstiri maronite – unele mai noi, altele vechi din primele secole, unele săpate în stâncă, altele în peșteri, unele în fundul hăului, altele înălțate pe culmea muntelui, privind spre prăpastia ce se întinde în jos.

E un amestec de Meteora grecească și Gorges du Dades din Maroc în această vale protejată UNESCO, doar că e complet locuită, atât pe culmile cele mai de sus cât și jos de tot, lângă râul ce o udă. Iar drumurile urcă și coboară de-a lungul ei, kilometri în șir, și noi ne pierdem pe drumurile ei, ba căutând o mănăstire anume, ba oprind din loc în loc de unde ni se pare că priveliștea e mai spectaculoasă (din orice punct ai privi este, de fapt, ireal de frumos), ba trecând pe lângă o cascadă ce curge din vârful stâncilor până la baza lor.

Sus de tot, la peste 1800 de metri, aerul e mai rece, vântișorul nu mai pare așa călduț ca vara, dar am găsit un restaurant cu terasă ce stă chiar desupra văii, așa că am ignorat gradele și ne-am așezat pentru masa de prânz, înainte de ultimul obiectiv al zilei: Pădurea de Cedri ai lui Dumnezeu sau faimoșii Cedri ai Libanului.

Auzisem de ei, ni-i imaginasem ca o pădure undeva într-o zonă de podiș, ușor accesibilă, dar de fapt această pădure, inclusă și ea în Patrimoniul UNESCO, e cocoțată pe un munte golaș, la aproape 1900 metri înălțime, e obiectiv turistic național și e formată din cedri bătrâni, unii din ei de mii de ani. Se spune că de aici s-a folosit lemnul pentru construcția primelor două temple din Ierusalim, știut fiind faptul că lemnul de cedru era cel mai valoros material de construcție în vremuri străvechi.

Pădurea actuală e formată din câteva sute de cedri, unii vizibil afectați de trecerea timpului, curățați, legați și sprijiniți ca să nu cadă, alții cu ramuri bogate, exact ca cedrul-simbol de pe steagul Libanului. Dar toți falnici și drepți, de zeci de metri înălțime.

Accesul în pădure se face pe baza unei donații, apoi ne pierdem pe potecile amenajate să urce și să coboare, “bifând” punctele importante ale acestei păduri – trecând pe lângă cele mai frumoase exemplare de cedri, dar și pe lângă cei mai vechi (doi dintre ei de peste 3000 ani), pe lângă o bisericuță din piatră construită în mijlocul pădurii și pe lângă alte câteva tulpini de cedri uscate în care au fost sculptate figuri biblice cu aspect mistic.

Are ceva fascinant în ea pădurea asta, cu istoria ei, cu vechimea ce o poartă în spate, cu măreția cu care se înalță spre cer… iar noi mici de tot descoperind-o cu sfială.

Seara ne prinde din nou pe drum spre Beirut, iar de data aceasta soarele se rostogolește sub ochii noștri chiar în Valea Sacră.

Cascada Beit El Edine și zona muntoasă până la Deir El Qamar

Ne-am continuat drumul spre munte și în alte zile, în căutare de comori ale naturii libaneze, iar unul din obiective a fost cascada din Jezzine. Desigur că ne-am mai oprit și pe parcurs să admirăm peisajul și să facem poze, căci până acolo drumul trece printr-o zonă spectaculoasă, așa cum sunt în general zonele de munte.

În plus, ce ne-a surprins în mod plăcut a fost să descoperim o regiune a țării total diferită față de cea din zona litoralului. După ultimul checkpoint păzit de armată (prezente aici la fiecare trecere dintr-o regiune în alta), am intrat într-o zonă îngrijită, cu case cochete, curată, fără gunoaie aruncate pe jos (și asta chiar e ceva ce merită menționat, dacă vorbim de Liban). Nu știm dacă vecinătatea cu Siria sau influența religioasă a fiecărei regiuni au un cuvânt de spus în această privință, cert e că în zonele de munte par să locuiască preponderent libanezi creștini, spre deosebire de zona dinspre Siria unde e practicat islamul fundamentalist.

Cum îți dai seama de asta?

Statuete de sfinți la orice colț de stradă, turle de biserici ce se înalță spre cer și panouri stradale cu fețe de clerici locali pe de o parte, față de afișe cu lideri islamici, minarete și moschei care par a fi cele mai opulente clădiri ale localităților, pe de altă parte.

Cert e că în Liban religia se etalează și se manifestă public cât mai vizibil.

Din păcate, primul obiectiv ne-a adus și prima dezamăgire, căci cascada Jezzine secase. Așa că nu ne-am mai oprit aici pentru masa de prânz, așa cum planificasem inițial, ci ne-am continuat drumul, după ce am admirat din mers valea ce era cândva udată de apele cascadei (vale care e impresionantă oricum, chiar și așa secată).

Așadar, am plecat mai departe, trecând din nou pe drumuri șerpuitoare ce taie coasta munților, iar următoarea oprire a fost la Palatul Beit El Dine – o bijuterie arhitecturală din secolul XIX cu specific otoman, cu săli grandioase și curți interioare împodobite de mozaicuri, ce servește drept reședință de vară a actualului președinte libanez.

Ultima oprire înainte de a încheia ziua a fost într-un orășel care e de departe cel mai cochet pe care l-am văzut până acum. Deir el Qamar pare un mix de oraș italienesc și croat, cu străduțe înguste, pietruite, coborând printre ziduri din aceeași piatră alb-gălbuie, ce îi dau acest aer cald și primitor de orășel mediteranean, chiar dacă e situat în vârf de munte. În centru, o piață plină de flori colorate, mărginită de clădiri în trepte și dominată de înălțimea moscheii orașului – locul perfect pentru o cafea, o înghețată libaneză sau puțin shopping la magazinele de suveniruri.

Odată cu lăsarea serii ne-am îndreptat și noi spre cazarea noastră din Beirut. Cu cât ne apropiam de capitală gunoaiele începeau să apară din nou pe marginea drumului, iar noi lăsam în urmă aceste locuri ce ne-au arătat că Libanul poate arăta și altfel.

Cele mai frumoase apusuri de soare

Nu în ultimul rând, cele mai frumoase și diverse apusuri de soare tot în Liban le-am văzut, așa că merită dedicată o categorie specială acestora și aici pe blog.

Am devenit adevărați colecționari de apusuri și pe cele mai frumoase dintre ele le-am adunat aici:

Ce orașe istorice și situri arheologice am vizitat în Liban?

Cât am stat în Liban, ne-am stabilit baza în capitală, la Beirut, iar de acolo am colindat țara, destul de mică de altfel, în lung și în lat. Sunt aici orașe cu mii de ani de istorie în spate, orașe biblice, orașe tipic arabe, dar și orașe nou construite, cu zone centrale cochete, majoritatea dezvoltate de-a lungul espalandei Mediteranei.

Jounieh – litoral, telecabină și vedere panoramică

Primul și cel mai apropiat de Beirut, Jounieh e un orășel cu ieșire la mare în care nici nu știi când a intrat, căci pare mai mult o extensie a capitalei.

Motivul pentru care am venit noi aici este ca să ne plimbăm cu telecabina ce urcă până în vârful muntelui, unde se află Notre Dame du Liban, o statuie a Mariei ce veghează peste oraș. În jurul ei s-a construit o biserică și au fost amenajate spații de recreere, locuri de joacă, terase și restaurante cu vedere panoramică spre orașul din jos.

Urcarea se face pe două segmente – mare parte din drum cu telecabina ce trece peste oraș și urcă panta abruptă a muntelui, iar din locul unde ne lasă se mai urcă puțin, fie pe scări, fie cu funicularul, inclus și el în același preț.

Prețul urcării a fost de 5$ pentru adulți, copiii nu au plătit, iar distracția a fost garantată.

Dar Junieh este și o stațiune drăguță pentru plajă și baie în mare, de care noi nu am profitat însă, căci la final de octombrie vremea nu mai e chiar așa potrivită pentru bălăceală, chiar dacă noi ne-am bucurat de soare în majoritatea zilelor petrecute în Liban.

Anjar și Baalbek – vestigii istorice umayyade și romane în Patrimoniul UNESCO

Pentru că se află în aceeași direcție și relativ apropiate, iar noi le-am vizitat în aceeași zi, am grupat împreună cele două situri arheologice, pe cât de vechi, pe atât de diferite.

Inițial am ajuns la Anjar, un orășel libanez unde se păstrează ruinele unei așezări umayyade. Și dacă n-ați auzit de acest nume până acum, ca și noi, vă spunem că e vorba de Califatul Umayyad din timpul Islamului timpuriu, ce a stat la baza Imperiului cu același nume. Imperiu ce se întindea din Orientul Mijlociu, prin nordul Africii, până în Peninsula Iberică și care este al optulea cel mai întins imperiu din lume. Noi am fost foarte suprinși că nu am aflat absolut nimic despre acest imperiu la orele de istorie.

Dincolo de această paranteză de istorie, am fost încântați să descoperim situl arheologic de la Anjar bine conservat, cu explicații detaliate și relevante, împărțit pe zone și reconstruit pe alocuri. Cele mai impresionante au fost mozaicurile ce încă se păstrează de acum 1400 ani și arcadele fostului palat și ale moscheei de odinioară.

Alături, prin pădurea de cedri mai răsare câte un zid, o coloană răzleață, iar ce am găsit interesant e faptul că stilul de construcție se aseamană mult cu vestigiile romane.

Și apropos de vestigii romane, ajungem apoi la Baalbek, cea de-a doua noastră vizită din aceeași zi, unde se află cel mai bine conservat templu roman din lume.

Heliopolis pe numele său roman, din vechiul oraș roman se păstrează în situl arheologic actual ruinele a trei temple dedicate lui Venus, Jupiter și Bacchus. Și dacă din primele două doar temeliile și câteva coloane au mai rămas în picioare sau au fost restaurate, cel din urmă templu, închinat Zeului Vinului și a Viței de Vie, se bucură încă de majoritatea structurii, pereților, coloanelor și ornamentelor originale ce datează din secolul al II-lea d.Hr., chiar dacă au fost erodate de timp, așa cum era normal.

Din detaliile organizatorice:

prețul de intrare a fost de 150k lire la Anjar și 300k lire la Baalbek, de persoană (copiii nu au plătit).

chiar dacă peisajul e majoritar dezolant pe drum până acolo, obiectivele în sine sunt foarte bine păstrate (probabil și pentru că sunt incluse în Patrimoniul UNESCO) și total impresionante.

drumul din Beirut durează aproximativ o oră până în Anjer și încă o oră până la Baalbek, cu mașina.

am luat masa în Baalbek la o terasă pe acoperiș, cu vedere spre templul roman – Bel baalbaki.

A fost o descoperire impresionantă pentru noi și ne-am simțit mici-mici în fața acestei măreții ce dăinuie peste veacuri.

Seara ne-a găsit la Cave de Ksara, degustând câteva sortimente de vinuri libaneze (da, sunt și producători de vin și se găsește alcool și în magazine, chiar dacă e țară arabă), înainte de a ne întoarce în Beirut.

Sidon – oraș biblic fenician cu 6000 ani vechime

În Sidon ne-am dat întâlnire din nou cu marea. Chiar dacă era final de octombrie, marea pentru noi are același farmec oricum.

Așa că am mers pe malul ei de la Beirut până la Sidon (ce trist să îl vedem invadat de gunoaie, însă! căci partea aceasta a Libanului e săracă și murdară, cu gunoaie aruncate la întâmplare, pungi și plastic ce umplu văile și dealurile, așa cum am mai văzut în Egipt sau Maroc).

Odată ajunși în Sidon (nu doar un oraș biblic, dacă din întâmplare vă sună cunoscut numele, ci o așezare atestată cu 6000 mii de ani în urmă, de pe vremea fenicienilor, prin vechimea obiectelor ce au fost descoperite aici), ne-am oprit la cetatea Saida, construită de cruciați pe malul mării, cândva în perioada medievală.

În prezent doar turnurile și zidurile ce le unesc se mai păstrează intacte, împreună cu podul ce leagă orașul de insulița pe care e amplasată cetatea.

Dar dincolo de ziduri, vederea din cetate sau din vârful turnurilor e frumoasă, în orice parte te-ai uita. Și mai frumos a fost pentru noi să ne vedem copiii admirând împreună meleagurile acestea ce le stârnesc și lor interesul, căutând locuri ce îi atrag, povestindu-și și arătându-și unul altuia lucruri interesante, construind împreună sau descoperind în joacă lucruri noi. E un aspect nou pentru noi – se pare că au ajuns amândoi la vârsta la care pot colabora și își pot împărtăși descoperirile lor – iar asta ne bucură peste măsură.

Ne scuzați, ne-a luat valul, dar revenim.

Încă un lucru mai avem de povestit din Sidon: despre “medina” ce se întinde vis-a-vis de cetate. E, de fapt, centrul istoric al orașului, dar se aseamană atât de mult cu medinele pe care le-am văzut în Maroc, încât ne-a fost mai ușor să o numim astfel.

Așadar, zona aceasta istorică – împânzită de tarabele comercianților ce vând aici absolut orice, străbătută de străduțe înguste și umede ce se strecoară printre ziduri grele de piatră, îmbibată în miros de pește, căci asta e activitatea principală a orașului cu ieșire la mare (ba chiar și numele lui duce cu gândul la pescuit, după proveniența sa grecească) – acest centru al Sidoniei este înscris pe lista de așteptare a Patrimoniului UNESCO, datorită autenticității și importanței sale istorice.

Desigur, pentru turiști poate acest aspect actual al lui e mai greu de digerat, dar chiar și un astfel de loc are părțile lui frumoase: o tarabă cu fructe proaspete, viu colorate, un atelier de tâmplărie ce miroase a lemn proaspăt rindeluit, o bisericuță grecească în mijloc de medină, ca un colț dintr-o cu totul altă lume parcă, despre care te întrebi cum a ajuns aici.

Sidonu cel autentic și învăluit în tot felul de miresme a trezit pentru noi un amestec de curiozitate, uimire, fascinație, dezgust și încântare deopotrivă.

Cum pot încăpea toate acestea într-un singur loc?

Tyre – al doilea oraș biblic fenician inclus in Patrimoniul UNESCO

Ne-am început ziua cu o cafea la ibric la malul mării.

Am ajuns în partea cea mai de sud a Libanului, aproape de granița cu Israel, în orașul Tyre (sau Tir, așa cum apare în Biblie), unul din cele mai vechi orașe din lume locuite constant încă din antichitate. Mai exact de pe vremea fenicienilor.

De atunci datează și cele două situri arheologice din oraș, ambele incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO încă din anul 1984.

Primul site pe care l-am vizitat e un vechi cimitir fenician, cu cripte și sarcofage păstrate de atunci. Acesta se continuă cu extensia sa din vremea romanilor – dincolo de arce și coloane de piatră, cel mai bine prezervat hipodrom roman este atracția principală a site-ului. Unele tribune sunt încă în picioare. Am urcat și noi pe treptele-i de piatră, am admirat terenul destinat curselor de cai și ne-am mirat de rezistența structurii după atâtea veacuri.

Pauză pentru masa de prânz pe faleza orașului de astăzi (care se mai numește Sour, în varianta arabă) și apoi ne îndreptăm spre al doilea site arheologic din oraș: amplasat pe malul mării, fost port fenician și dezvoltat în perioada Imperiului Roman; e locul unde ne-a surprins apusul de astăzi.

Și cum spuneam la început, am fost adevărați colecționari de apusuri de soare libaneze din cele mai inedite locuri.

Tripoli – fostă așezare cruciată, actual oraș tipic arăbesc

În partea de nord a Libanului, am ajuns în două orașe extrem de diferite.

Unul zgomotos, aglomerat, cenușiu – o mare de clădiri înghesuite unele în altele, străbătute doar de zgomotul claxoanelor persistente sau al vocilor imamilor ce răsună din moschei la ore fixe. Nimic verde, doar clădiri gri cât vezi cu ochii, un vacarm continuu, tarabe de bazar întinse în stradă de-a lungul unui râu ce străbate orașul, îmbuibat și el de gunoaie, la fel ca străzile din jurul lui.

Acesta este Tripoli (varianta libaneză).

Un oraș tipic arăbesc, în care face totuși notă discordantă o cetate. Așa, în mijloc de oraș, păzită de tancuri și câțiva soldați întinși la umbra zidurilor ei, cetatea pare să nu aibă nicio legătură cu ce e în jur. Ea doar păstrează vie imaginea de altădată a acestui oraș, cândva în vremea cruciadelor, când a fost ea construită pe aceste locuri.

Între timp multe modificări i-au mai fost aduse, astfel încât a ajuns să fie una din cele mai mari cetăți din Liban (nu mai puțin de 8000 metri pătrați ocupă acum și se extinde pe 3, pe alocuri chiar 4 niveluri – 2 subterane, zona de la sol și turnurile). Recent a fost și restaurată, dar ce ne-a mirat e că accesul este liber, semn că vizitatorii nu prea îi trec pragul (o fi prea departe, o fi prea puțin cunoscută, or fi alte obiective mai atractive, o fi pur și simplu orașul cel care ține departe turiștii).

Cert e că nouă ne-a plăcut cetatea, nu același lucru îl putem spune și despre oraș, chiar dacă de pe zidurile ei parcă nu pare așa urâcios ca de la nivelul străzii. Aspectul lui specific și nealterat îl fac însă să se afle pe lista de aștepare a locurilor protejate UNESCO.

Batroun – cel mai elegant și mai cochet dintre orașele libaneze

Celălalt oraș, la doar 20 minute distanță, e la extrema opusă.

Batroun, acest oraș cu multă vechime, are un suflu primitor și elegant în același timp și te îmbie mai ales să îi colinzi străduțele din vechiul Souk (bazar). Reamenajat și minunat pus în valoare, souk-ul ne poartă din centrul orașului până la malul mării, răsfățându-ne cu terase îmbrăcate în flori mediteraneene, cu ateliere artizanale sau magazine de suveniruri și tuk-tuk-uri viu colorate ce se plimbă printre ele.

Centrul istoric al Batrounului este și el pe lista de aștepare a UNESCO, căci se păstrează și aici vestigii din vremuri îndepărtate.

Ne-am pierdut și noi pe străduțe odată cu lăsarea serii, am ajuns la portul ce se întinde lângă piața din fața catedralei maronite, am căutat apoi vechiul zid fenician ce stă încă în picioare la malul mării și a făcut ultima oprire la bisericuța grecească Our Lady by the Sea, de unde am surprins și ultima sclipire roșiatică a soarelui, înainte de a se rostogoli în mare.

Două orașe, două lumi. O țară în care niciun loc nu seamănă cu altul. Liban continuă să ne surprindă.

Byblos – sit istoric inestimabil din Patrimoniul UNESCO cu o vechime de 8000 ani

Am lasat spre final ce era mai bun.

Este vorba de Byblos, printre cele mai vechi orașe din lume, ce duce în spate o istorie de peste 8000 de ani și multiple culturi ce s-au perindat aici.

E locul unde am trecut pe lângă vestigii din Epoca Bronzului și a Fierului, din Perioada Elenă și din cea Romană, până în Evul Mediu, toate și-au lăsat amprenta în situl arheologic de la Byblos, o comoară a istoriei și culturii umanității.

Nu știu dacă Albert și Ayola au înțeles pe deplin importanța locurilor pe unde au ajuns (cel mai probabil că nu, dar lăsăm timpul să își spună cuvântul), însă ei s-au distrat de minune pe scena mică a Teatrului Roman, unde au dat un adevărat spectacol, au urcat și coborât trepte de piatră, dealuri și scări până în vârful turnurilor, au fost curioși de ce unele ziduri sunt ruine, iar altele sunt încă pereți întregi ce se înalță drepți. Căci așa se întreține setea de cunoaștere, nevoia de a afla lucruri noi și de a înțelege povești ce par prea complicate acum, dar care se clarifică cu cât pășești mai mult, mai des, mai curios în aceste lumi de demult cărora le datorăm bunăstarea lumii actuale.

Iar după ce am explorat situl istoric, am făcut o plimbare și prin zona bazarului din Byblos, un loc cu înghețată bună, suveniruri libaneze drăguțe și terase cochete și înflorate..

Dar Byblos rămâne un simbol al unei întregi lumi într-un singur loc, un loc cu o valoare inestimabilă, motiv pentru care este inclus și în Patrimoniul UNESCO.

Beirut – capitala libaneză cea tulburată și fascinantă în același timp

Și, nu în ultimul rând, despre Beirut.

Acest oraș unde am stat timp de 10 zile, pe care l-am cutreierat și pe jos și cu mașina, și de-a lungul și de-a latul, căruia i-am aflat povești, istorii, cicatrici, multe impresionante, unele tulburător de dureroase, dar care pentru noi încă rămâne parțial o necunoscută.

E atât de complex acest oraș, atâtea detalii nespuse ascunde între ziduri, încât e imposibil să îl descoperi pe de-a-ntregul, oricât te-ai cufunda pe drumurile-i aglomerate, vibrante ziua și complet întunecate pe timp de noapte.

E genul de oraș care ne acaparează și ne fascinează prin plurivalența lui. Și pot număra pe degetele de la mână alte câteva orașe pe care le-am vizitat și mi-au creat aceeași impresie.

Un oraș cu mii de ani de istorie în spate, un mix cultural și religios extrem de divers, ce păstrează zone unde obiceiurile și aspectele tradiționale sunt baza societății (fie ea islamice, maronite, armene, grecești…), dar dintre care răsar inflexiuni moderne ce îi accentuează specificul atât de cosmopolit.

Un oraș ce acum pare să primească și să accepte pe oricine, un oraș ce nu judecă și nu discriminează, dar care ascunde răni adânci ale frământărilor interne, transformate în 15 ani (!) de război civil până în anii 90, în revolte populare puternice în anii 2000 și culminând cu explozia puternică din portul Beirutului în 2020, moment ce a prăbușit dezvoltarea orașului și a întregii țări.

În plimbările noastre urbane am văzut clădiri ce păstrează în fațadele lor urmele gloanțelor, blocuri abandonate în timpul construcției și niciodată finalizate, hoteluri distruse de luptele civile (cele mai frapante au fost pentru noi clădirea hotelului Holiday Inn din centrul orașului, distrus de bombardamente la nici un an după ce a fost deschis, și Cinema Metropolitan “The Egg”, rămas o monstruoasă ruină a unui cinematograf ce nu a avut ocazia să funcționeze niciodată).

Cartierul central cu clădiri regale atât de frumoase, cu zidurile pictate în galben cald, dar, vai!, încremenite în timp, complet abandonate, vandalizate pe alocuri și cu majoritatea ferestrelor distruse, totul datorat uriașei explozii din port ce a transformat centrul istoric al Beirutului într-un cartier-fantomă. Acum zona e păzită de armată, accesul se face doar cu aprobarea soldaților înarmați, pe străzile cândva fastuoase nu mai trece acum nicio mașină, doar mașini militare ce supraveghează zona. Singura clădire reabilitată pare să fie cea a Parlamentului. Ironic.

La fel de șocantă e și faleza de-a lungul mării cu “Balconul ce privește spre mare” până aproape de port – o zonă modernă, recent finalizată după cum ne-am putut da seama, dar încremenită și ea în timp, ca urmare a exploziei, acum fiind închisă accesului (cel puțin rutier).

Mesaje de atenționare te anunță că zona e tratată cu pesticide și, cum drumul acum nu mai duce spre niciunde, puțini oameni se mai aventurează după barajul de beton ce delimitează zona – doar 2-3 tineri făceau jogging și alți câțiva veniseră să admire marea din “balconul” amenajat chiar lângă apă, părăsit și el acum. În rest, buruieni ce cresc nestingherit și gunoaie ce zboară sau se adună printre ele… incredibil de dezolant, un fel de Cernobîl mai recent, așa se simte atmosfera în zonele afectate de explozie.

Doar puțin mai încolo însă, orașul se trezește la viață. Atmosfera vibrantă începe din Zaitunay Bay, golful din oraș ce servește drept port pt iahturi, loc de promenadă, spațiu pentru terase și cafenele occidentale, un cartier de blocuri înalte cu pereți de sticlă și zgârie-nori. E un alt fel de Beirut aici, ce demonstrează că viața merge mai departe, oricum ar fi.

Urcăm apoi către miezul orașului, lăsând în spate zona de lângă mare, și ajungem în centrul actual al Beirutului:

cartierul Saray cu uriașa clădire Grand Serail ocupată acum de Guvernul libanez, înconjurată cu garduri de sârmă ghimpată și păzită de armată;

ceva mai încolo, Sediul ONU parcă supraveghind pacea fragilă din zonă;

Place de l’Etoile cu turnul ei cu ceas, la una din extremitățile cartierului istoric abandonat;

și tot aici, în jurul unor ruine rămase din vremea romanilor, un melanj religios divers pare să arate că motivul războiului se vrea îngropat: o moschee cu acoperiș albastru, o sinagogă, o biserică ortodoxă greacă, o alta maronită și alta armenească,

toate înălțate în apropierea Pieței Martirilor, loc simbol al istoriei acestui oraș încercat.

De o parte și de alta a centrului Beirutului, două cartiere autentice par puse în oglindă:

unul e Hamra, cel mai tradițional cartier al orașului, cu grafitti-uri pe zidurile clădirilor, spații comerciale, restaurante cu mâncare locală, schimburi valutare de black market (cursul oficial fiind de vreo 80 ori mai mic).

celălalt, în partea opusă, e Mar Mickael, ceva mai liniștit ziua, efervescent la lăsarea serii, de-a lungul Străzii Armenești ce se umple dintr-o dată de tineri petrecăreți, cu mese întinse pe trotuare și terase de tip rooftop-uri pe acoperișurile clădirilor, cu străduțe sau scări lungi ce urcă spre casele din cartier (ce s-au mai distrat copiii pe una din scări ce avea amenajat și un tobogan la capătul ei ) – e zona unde noi am ales să ne cazăm, ca să simțim din plin vibe-ul specific orașului.

Și ultima, dar nici pe departe cea din urmă, într-un peisaj scenic pe coasta de est a Beirutului, Pigeons Bay ne-a oferit unul din cele mai frumoase apusuri de soare pe care le-am văzut în Liban. Două stânci golașe ieșind din mare salută ultimele soarele, atunci când acesta se duce la culcare, rostogolindu-se roșiatic în valurile Mediteranei. Și noi, admirând tabloul spectaculos de la una din terasele de pe malul mării.

Beirut a știut să ne țină în priză, să ne hrănească curiozitatea și să ne încheie sejurul cu o ultimă impresie de neegalat!

Ce recomandări de restaurante am adunat din Liban?

În plimbările noastre prin Liban, ne-am oprit și la masă pe oriunde am ajuns, așa că am adunat o colecție generoasă de restaurante potrivite pentru luat masa, atât în capitală, cât și în celelalte locuri vizitate.

> În Beirut am încercat cele mai multe opțiuni, atât culinare cât și ca locație. Dintre ele, ne-a plăcut:

• Ka3kaya în cartierul Hamra, cu specific tradițional libanez, cu mese și fotolii colorate întinse în stradă, nelipsita shisha și mâncare specific libaneză, cu porții generoase și gustoase.

• Mezyan (مطعم مزيان) – tot în zona Hamra, pe bulevardul principal din carter, dar într-o clădire cu o intrare puțin mai ascunsă, restaurantul oferă feluri de mâncare ceva mai atipice, o combinație de gusturi mai neîntâlnite, multe pe bază de vinete, semințe de rodii, dar și meniurile clasice, inclusiv variante pentru cei mici. 

• Lakkis Farm – în zona centrală a orașului, un restaurant de dimensiuni generoase, cu terasă umbrită de măslini, cu o varietate de feluri tradiționale libaneze de te lingi pe degete, prod8k8use din ingrediente naturale, aduse direct de la fermă.

•  Beirut on Stairs – aproape de cazarea noastră din Beirut, o terasă pe acoperișul uneia din clădirile cartierul Mar Mikhael cu vedere către orașul ce se întinde în jos, aici poți gusta o pizza bună sau un hamburger bogat, dacă vrei o pauză de la meniurile clasic libaneze.

• Falafel M Shayoun – cel mai vechi producător de falafel din Beirut ce funcționează din 1946 și de unde nu vei putea mânca decât falafel – cu salată bogată în ridichi, sau cu cartofi pai -, dar e de departe cel mai bun falafel pe care l-am mâncat vreodată (și avem câteva încercări la activ, din mai multe țări cu „experiență”).

• Beyt Garden Cafe – tot în zona Mar Mikael, un restaurant intim, cu grădină interioară, la etajul uneia din clădirile de pe bulevardul Armenia, cu bucătărie libaneză, dar și internațională, servire rapidă și atmosferă plăcută.

> În Jounieh, am luat prânzul sus, lângă stația de teleferic din vârful colinei, la Restaurant Laura, o terasă nu cu foarte multe pretenții, dar cu o priveliște fantastică, cu loc de joacă pentru copii, cu shisha și feluri de mâncare libaneze de bază.

> În Deir El Qamar, orășelul de munte cu aspect mediteraneean, ne-am oprit la lăsarea serii pentru o înghețată libaneză, chiar în piața centrală a orașului, dar la prânzam luat la masa la un restaurant ascuns pe străduțele pitorești din spatele bulevardului principal. Beit el Jabal, amplasat chiar pe coasta muntelui, cu vedere spre valea ce se întinde sub el și spre munții de dincolo de vale, ba chiar și către Palatul Beit El Dine pe care l-am vizitat ulterior, nu e unul din cele mai accesibile restaurante, dar vederea, gusturile, aromele și felurile din meniu merită experiența locului.

> În Kadisha Valley, aproape de pădurea de cedri libanezi protejată UNESCO, ne-am pierdut pe un drum de munte neasfaltat ce ne-a dus până pe marginea văii, la o terasă în plină natură, cu o vedere impresionantă. La Janet Al Arez ai literalmente Vala Sacră la picioare, servirea simplă și mâncare gustoasă, un vânt ceva mai rece decât ne-a obișnuit Libanul, dar o experiență memorabilă.

> În Tyre ne-am oprit în două locuri:

• La Cafe 77 pentru o cafea de dimineață, iar copiii s-au bucurat de locul de joacă de la etaj;
• La Chops Diner pentru un prânz pe stil mai american, la unul din etajele superioare, cu vedere spre mare și spre faleza din Tyre.

> În Byblos, recomandăm fără ezitare un restaurant cochet, cu terasă întinsă pe una din străduțele pietruite, în apropierea souk-ului și cetății din Byblos. Restaurantul Feniqia e probabil printre cele mai bune, dacă nu chiar cel mai bun loc unde am mâncat în Liban.

 Dar ce să mănânci dacă ajungi în Liban?

Sunt multe feluri libaneze gustoase, iar mâncarea libaneză e în general delicioasă, însă cele mai frecvente varietăți pe care le veți găsi în meniurile restaurantelor libaneze sunt:

• Tauk – bucăți mici de pui prăjite, la cuptor sau rotisor, însoțite de sosuri locale
• Kafta – similari cu micii de la noi, dar mai lungi și mai subțiri;
• Kibbeh – un fel de biluțe din aluat, umplute cu carne tocată;
• Manaqish – un fel de plăcintă cu carne, de tipul unui aluat acoperit cu canre tocată; poate fi mare cât tot platoul, sau „plăcințele” mai mici, individuale, la fel de gustoase;
• Arayes – lipii umplute cu carne, coapte pe grătar și tăiate de obicei în formă de triunghi;
• Chawarma – nelipsita shaworma ce a ajuns și la noi, doar că în Liban e posibiil să aibă oarecum altă înfățișare și, garantat un gust mai autentic;
• Hummus – la orice restaurant, oriunde e nelipsit, e la el acasă, e gustul lui autentic și noi l-am savurat cu orice ocazie;
• Falafel – tot din variantele vegane întâlnite în liban, chiftele din năut sunt, de asemenea, specific libaneze, iar cea mai bună variantă a lor o găsești în centrul Beirutului, la faimosul domn Shayoun.

Unde să te cazezi în Liban?

Pentru că țara nu e foarte întinsă ca suprafață, poți să te cazezi în Beirut și de acolo să explorezi și restul zonelor, în excursii de o zi.

Ca în orice mare capitală, opțiunile de cazare sunt multe și diverse, de la hoteluri de 5 stele la studiouri și apartamente în regim hotelier.

Diferența aici o face asigurarea serviciilor de bază – apă curentă și electricitate – pe care statul libanez nu le pune la dispoziția locuitorilor săi 24h / 24h, așa cum suntem noi obișnuiți. Din acest motiv, este bine să vă interesați în prealabil care este programul de funcționare al acestor servicii la cazarea pe care vreți să o alegeți.

Ce trebuie să știi dacă vrei să vizitezi Liban?

Ce ne-a inspirat pe noi să ajungem în această țară superbă din Orientul Mijlociu au fost călătoriile recente ale lui Guti’stravelfrenzy și ale Veve Travels aici.

Ce am aflat la fața locului dar și toate aspectele despre care ne-am documentat înainte de plecare le-am adunat într-un articol separat despre cum e să organizezi o călătorie pe cont propriu în Liban, tot ce trebuie să știi poți afla de aici: 

Sper să vă fie utile și, cel mai important, să avem călătorii cu descoperiri interesante, oriunde ne poartă pașii!