A doua noastră oprire înainte de a ajunge în Canada a fost, pentru o zi, pe cheiul Senei, la Paris. De aici urma să luăm avionul spre Toronto, care avea să facă aproape 7 ore peste ocean.
Era pentru prima dată când ajungeam împreună, toți trei, în capitala iubirii, așa că voiam neapărat să profităm de ziua pe care o aveam la dispoziție ca să colindăm puțin pe străzile pariziene. Și unde să mergi prima dată când ajungi aici, dacă nu la arhicunoscutul Turn Eiffel? Așa că am urcat în metrou, am străbătut Parisul și am coborât la stația Bir-Hakeim, la doar 10 minute distanță de faimosul turn.
Ne-am strecurat apoi pe trotuare în construcție, pe lângă tarabe cu suveniruri pariziene, printre pături întinse pe stradă de comercianți ambulanți ce încă mai vând turnuri în miniatură de toate mărimile și culorile, ca să ajungem într-un final pe micuța Rue de Buenos Ayres (he he, predestinat, nu?!) de unde turnul uriaș de fier ni s-a înfățișat în toată splendoarea: măreț, spectaculos, dominant, străbătând cerul înnorat al Parisului (se spune că orașul are un farmec aparte atunci când vremea e mohorâtă).
În jurul turnului – forfotă mare. Mai nou, esplanada ce se întinde la baza lui e împrejmuită și păzită de jandarmi înarmați, iar accesul până la picioarele turnului este posibil doar dacă te așezi la coada (uriașă) de turiști ce așteaptă să urce până în vârf. Turnul rămâne, însă, la fel de impozant și măreț ca întotdeauna, veghind, parcă, de sus asupra întregului Paris și a forfotei de la picioarele lui. Îl înconjurăm și noi, parcă fără să ne mai săturăm să îl suprindem în poze din toate unghiurile și cadrele. Ba chiar, într-una din laterale, găsesc un parc micuț de joacă pentru copii și nu ratez ocazia să profit de topoganul de la picioarele uriașului de fier.
Când, într-un final, lăsăm în urmă opera lui Eiffel, o luăm încet spre cheiul Senei, trecând prin Champ de Mars, pe lângă Domul Invalizilor și, în cele din urmă, pe mărețul Pod Alexandre III – câteva obiective superbe pe care turiștii nu le ratează când ajung în capitala Franței.
Facem o scurtă pauză pe malul Senei, acolo unde grupuri de francezi neaoși întregesc peisajul tipic parizian, stând pe trepte la soare, râzând, povestind și bând cafeaua lor pariziană, cu valurile apei și vuietul bărcilor ca zgomot de fundal. Mă uit curios în toate părțile, mă distrează apa lovindu-se de parapetul de beton, mă încântă strălucirile aurii din vârful podului și sunt fascinat de bărcile mai mari sau mai mici ce despart fluviul în cărări adânci, zbuciumate de apă.
Iar când pornim din nou, în pas de plimbare, pe cheiul Senei cel aglomerat, mă lovește romantismul direct în moalele capului încât o iau pe mami de gât, o pup apăsat pe amândoi obrajii încălziți de soare și îi spun repede, fără să respir: „Besc, mami!” Și ușurat de mărturisirea pe care tocmai o făcusem, sar repede din brațele ei și fug la joacă pe caldarâmul falezei pariziene.
În urma mea, mama rămâne împietrită de fericire, mișcată până la lacrimi și gata să-mi mai accepte încă vreo 1000 de prostiuțe pe care le fac de fiecare dată când am ocazia. Pentru că tocmai primise cea mai frumoasă declarație de dragoste din viața ei.
