O zi în Haiti, turist într-o țară insulară cu destin trist

Încă de pe când am început să plănuim călătoria în Republica Dominicană, tatei i s-a înfiripat într-un colțișor de minte gândul de a face o scurtă incursiune și în țara vecină, Haiti. Așa că a început o perioadă asiduă de documentare cu privire la posibilitățile de a ajunge acolo, costuri, itinerarii, dar mai ales siguranța unei astfel de excursii.

Cum am ajuns în Haiti

În urma căutărilor și odată cristalizată lista obiectivelor de vizitat, două opțiuni mari și late se întrezăreau pentru realizarea călătoriei:

• fie autocar de linie către Cap Haitien, cu ședere la un hotel în oraș pentru două nopți (dat fiind că orarul autocarului nu permitea vizita în aceeași zi cu sosirea / plecarea din Republica Dominicană);
• fie tur individual ghidat, pentru o zi, cu preluare de la vamă.

În cele din urmă, tata a optat pentru a doua variantă.

Așadar, într-o dimineață, foarte devreme, când noi încă dormeam adânc, el a plecat de la cazarea noastră frumoasă cu piscină din Puerto Plata (unde noi urma să ne bălăcim tooaată ziua) către Dajabon – un drum de aproximativ trei ore – unde trebuia să ajungă înainte de ora 8:00.

Important de știut este că punctul de trecere e deschis doar între orele 8:00 și 16:00. Prin urmare, e neapărat necesar să fii punctual pentru a te putea încadra în acest interval cu tot turul, daca nu alegi să înnoptezi în Haiti. Ar mai fi de menționat că în zilele de luni și vineri este deschis Mercado binacional de Dajabon, o așa-zisă „piață” comună pentru schimbul de mărfuri dintre cele două țări, fapt ce aglomerează și îngreunează mult trecerea dintr-o parte în cealaltă.

La ora stabilită, tata a parcat mașina în incinta punctului vamal (căci închiriasem mașină în Republica Dominicană, dar nu îți este permis accesul cu aceasta dincolo de graniță, în Haiti). De aici a fost preluat de ghid, care trecuse granița special pentru a îl ajuta pe tata să îndeplinească formalitățile vamale. De menționat că în partea dominicană, pentru procedurile de ieșire / intrare în țară, trebuie plătită suma de 20 de dolari pe sens. De cealaltă parte, după trecerea podului peste râul Massacre (așa cum îl denumesc haitienii), taxa oficială e de doar 7 dolari la intrare. Dar, pentru facilitarea procesului, ghidului i s-au solicitat ceva dolari suplimentari.

Încă dinainte de a trece frontiera, diferențele dintre cele două țări te frapează – fluxul de persoane este preponderent pe intrarea spre Republica Dominicană, iar odată depășit hățișul birocratic al trecerii frontierei, haosul, sărăcia și mizeria domnesc.

Răsuflând ușurat că a scăpat de emoțiile administrative, tata a luat un prim contact puternic cu realitatea din Ouanaminthe: gunoaie peste tot, străzi pline de oameni, cozi imense la singura benzinărie din oraș, mașini care te miri cum de mai funcționau.

În tot acest timp, ghidul completa această imagine cu date istorice recente: se pare că după asasinarea fostului președinte, țara s-a adâncit și mai mult în criza începută după cutremurul teribil din 2010, iar asta a dus la nesiguranță, lipsa combustibilului, dispariția turismului, specificând totuși că nordul țării, pe unde avea să își petreacă tata următoarele câteva ore din zi, au fost ceva mai ferite.

Obiective și program

Nu sunt multe lucruri turistice de văzut în Haiti (sau cel puțin nu au ajuns la urechile noastre). Doar două obiective merită vizitate și spre ele se îndrepta și tata alături de ghidul său: Citadela Laferriere și Palatul Sans-Souci. Acestea se află la 75 km de Ouanaminthe, în orășelul Milot. Drumul se parcurge în două ore, deoarece trece prin foarte multe sate pe unde sunt amplasate limitatoare de viteză; calitatea șoselelor este însă decentă.

Citadela Laferriere, cea mai mare citadelă din Americi

Din Milot pana la Citadela Laferriere, situată la o înălțime de 900 metri, se urcă pe un drum foarte abrupt, pietruit, pe alocuri desfundat, mărginit de case sărăcăcioase de lut, în jurul cărora o mulțime de copii își întrerupeau jocurile lor ca să salute mașina. Pe chipurile părinților lor se citea, însă, deznădejdea, resemnarea și lipsa speranței.

Ultimii 3-4 kilometri din totalul de 11 km ai drumului până la citadelă se pot parcurge exclusiv pe jos sau călare. În parcare ești luat cu asalt de o sumedenie de mici comercianți care, cu aceleași fețe triste, au speranța că vor reuși totuși să câștige ceva de pe urma suvenirurilor pe care le vând puținilor turiști care se aventurează până aici. Dat fiind că în prețul turului ghidat era inclus și drumul de aici cu calul, în aproximativ 10 minute ajungi călare la intrarea în fort.

Pe drum ești ajutat de două persoane care ghidează calul și îl strunesc la deal, în același timp oferind câte o informație cu privire la monument și insistând totuși că nu ei sunt proprietarii cailor, ci doar îngrijitori, astfel că taxa achitată pentru acest drum nu le revine lor. Așadar, se sugerează subtil că e loc și de ceva bacșiș pe care, dat fiind nivelul de trai, nu te lasă inima sa îl refuzi.

Odata ajunși în vârf, suntem răsfățați cu o priveliște superbă, dar totodată strategică, asupra întregii zone de nord a insulei, care în perioada 1811-1820 se identifica cu teritoriul Regatului Haitiului. Aici începe și turul propriu-zis al citadelei, ridicată între anii 1805-1820 de regele Henry I, cu scopul de fi un bastion de aparare, dar și de reperare a potențialilor atacatori francezi. În cele din urmă, cetatea nu a mai fost folosită în scopul imaginat, mărturie stând sutele de obuze așezate acum în grămezi ordonate în interior. Rămâne totuși cea mai mare construcție de acest gen de pe teritoriul Americilor – ocupă o suprafață de 10.000 mp -, masivitatea ei ajutând-o să facă față multiplelor cutremure cărora este supusă insula.

O plăcuță la intrare amintește că urmează să pășim pragul unui sit UNESCO. În rest însă, sentimentul este unul de dezolare, de semi-abandon, lucrările de mentenanță aici fiind puține și în general fără a respecta anumite norme de conservare. Turul ghidat s-a rezumat la câteva săli ale cetății, curțile interioare imense și galeriile de apărare înțesate de tunuri furate de la coloniștii francezi ce au fost alungați cu câteva luni înainte de începerea construcției, printre care câteva exemplare frumoase din epoca napoleoniană. Micul muzeu amenajat la interior este și el închis.

În total 30 de minute a durat vizita acestui loc unic, timp în care, pornind de la istoria cetății, discuția s-a îndreptat inevitabil către situația actuală a țării, relația politică-religie și regretul haitienilor față de epoca Duvalier (un fel de Ceaușescu haitian).

Am urmat apoi drumul înapoi spre parcare, de unde tata și ghidul său local s-au îndreptat către al doilea obiectiv al zilei – Palatul Sans-Souci.

Palatul Sans-Souci, o copie a Palatului Versailles în ruine

Spre deosebire de citadelă, palatul n-a rezistat cutremurului major din anul 1842, întreaga sa structură fiind complet afectată. Un monument în stil baroc ce s-a dorit a fi o replică a castelului Versailles, a fost reședința regelui Henry care, de altfel, s-a și sinucis aici în 1820.

Din păcate, aici starea este de abandon complet, câteva panouri, la randul lor descompuse, stând mărturie că în vremuri mai bune palatul era inclus într-un circuit turistic. Biserica circulară de la intrarea în curtea palatului a luat și ea foc în anul 2020, din ea rămânând în picioare acum doar pereții.

Dupa ce a încheiat vizitele, pentru că era ora prânzului, s-au îndreptat spre Centrul Cultural Lakou Lakay pentru a lua masa în stil tradițional.

Tati a avut șansa în acest timp să discute cu persoana care se ocupă de centru și care investește puținele venituri generate de vizitele turiștilor pentru a oferi copiilor din zonă o șansă în plus la o viață mai bună. Pentru că Centrul Cultural este de fapt o instituție privată care, pe lângă găzduirea de evenimente diverse, se ocupă și de educația copiilor, punându-le la dispoziție o serie de activități în completarea cursurilor școlare de bază.

Costurile excursiei și mod de organizare

Așa cum spuneam la început, pentru mai multă siguranță și timp mai scurt petrecut în Haiti, opțiunea unui tur privat s-a dovedit cea mai convenabilă.

Pentru a găsi și agenția de turism potrivită care să se ocupe de organizarea acestui tur, a fost suficientă o căutare simplă pe Google, unde am găsit mai multe opțiuni de agenții locale. Dintre toate opțiunile existente, tati a ales operatorul de turism local Destination Hispaniola pe care l-a contactat prin mail și astfel au stabilit toate detaliile turului.

Costul turului a fost agreat la 395 $, iar în acest preț au fost incluse absolut toate costurile călătoriei – cheltuielile de la vamă, transportul cu mașină personală, combustibilul, intrarea la obiectivele turistice, transferul cu calul până la citadelă, masa de prânz și ghidul local ce a avut și rolul de șofer pe tot parcursul zilei.

Singurele costuri suplimentare, complet opționale și benevole, au fost bacșișul de 10$ pentru însoțitorii calului ce transportă turiștii până la citadelă și 5 $ pentru un tablou cu imaginea cetății pictată pe pânză, drept suvenir.

Cât despre ghidul ce l-a însoțit pe tati, numele acestuia este Pearson Georges, vorbitor de limbă franceză în principal (dar agenția oferă și tururi ghidate în limba engleză sau spaniolă), iar la întâlnirea cu tati acesta a venit însoțit de fiica sa pe care nu avusese cu cine să o lase acasă – o fetiță de vreo 8 ani foarte simpatică și care vorbea o franceză perfectă. 🙂

Siguranță și challenge-uri

Toate relatările din ultima perioadă despre situația din Haiti ne-a făcut să fim precauți, motiv pentru care am decis să nu mergem cu toții în această expediție, fie chiar și pentru o zi.

Ce ne-a ținut cel mai mult pe loc au fost evenimentele de răpiri ale unor turiști, în primăvara acestui an, ocazie cu care toate tururile turistice, care erau puține la număr și până atunci, au fost atunci oprite complet.

Probabil tati a fost printre primii turiști ce au trecut granița haitiană și au reînceput să viziteze nordul țării după acele evenimente neplăcute.

Contextul extins și totodată sursa acestor tulburări sociale este însă asasinarea președintelui de atunci al țării, Jovenel Moise, în vara anului trecut, iar acest eveniment a dat naștere unui haos general într-o țară aflată deja în cădere liberă. Aceastră tragedie a dus la creșterea nivelului corupției deja împământenite aici, creșterea nivelului sărăciei până la limite extreme, revolte populare și, în general, crearea imaginii perfecte a unui stat eșuat.

Sursa decăderii situației din Haiti e mai veche, însă, dincolo de aceste ultime evenimente recente. Cutremurul devastator de 7 grade Richter din 2010 despre care aminteam și mai sus, cel care a distrus clădirea prezidențială și mare parte din țară (căci insula este amplasată la intersecția dintre două falii mari, ea însăși fiind poziționată pe o micro-falie) a fost probabil punctul de start al declinului din Haiti.

Iar la toate aceste condiții nefavorabile se adaugă și poziționarea entităților religioase ce activează aici și care atrag comunitățile în mreaja lor, inoculând ideologii conform cărora cu cât suferi mai mult în această viață, cu atât vei avea parte de răsplata așteptată în viața de după moarte. Așa că oamenii se complac în acest mod de a trăi, în sărăcia extremă ce îi înconjoară, în deznădejdea ce îi cuprinde, cu speranța la o viață mai bună pentru ei și copiii lor, cândva undeva în „lumea de apoi”.

Impresii personale

Tati, ai cuvântul:

„M-am întors spre graniță și am revenit spre seară în Republica Dominicană cu un mix de impresii și sentimente contradictorii:

Curiozitatea pe care ți-o provoacă inevitabil astfel de locuri atât de diferite de cele pe care le cunoști, amestecată cu sentimentul de milă ce duce până la lacrimi la vederea copiilor în picioarele goale alergând prin praf și gunoaie, adulților cu priviri pierdute și a caselor dărăpănate, alături de neputința de a putea face mai mult pentru astfel de societăți sortite eșecului care însă, dacă ar avea nevoile de bază acoperite de servicii corecte, ar putea construi o țară cu mult mai mult potențial decât ceea ce oferă Haiti acum.

Per ansamblu, a fost o experiență interesantă, dar care a lăsat gustul amar al sărăciei extreme, în această țară cu destin trist pentru care turismul se află la pol total opus față de mult mai turistica sa vecină.”