V-am mai povestit despre călătoria mea cu părinții în Argentina, țara aia de la capăt de lume ce îți trezește toate simțurile odată ce pășești pe meleagurile ei. Argentina are miros, are sunet, are culoare dar, mai mult ca orice, Argentina are gust. Și vă asigur că are un gust divin.
Plecam acolo la început de an, în mjloc de ianuarie, când eu abia aveam 9 luni de viață – suficiente, însă, cât să nu stau o clipă locului, să vreau să descopăr cât mai multe, să încerc tot ce îmi ieșea în cale și să bag în gură aproape tot ce ajungea în mâinile mele mici (mare lucru nu s-a schimbat nici până acum, poate doar cu băgatul în gură stăm ceva mai bine).
Revenind, a propos de dorința mea nestăvilită de a gusta întreg mediul înconjurător, zic „aproape” deoarece curiozitatea mi se oprea brusc când în fața mea apărea o farfurie cu orice fel de mâncare ce se autoproclama apetisantă pentru micile mele papile gustative. Nu eram nici pe departe un mâncăcios, dar, dintre toate, cărnița era cea cu care mă împrieteneam cel mai greu. De fapt, puteam fi luat drept vegetarian, unul foarte tânăr chiar. Specialitățile argentiniane aveau, însă, să îmi vină de hac.
Eram în Iguazu, acel orașel de la marginea junglei renumit pentru cumulul impresionant de cascade cu același nume, una din cele șapte noi minuni ale lumii, așa cum a mai fost numit. Ne cazasem în complexul unui argentinian de treabă care era atât de pasionat de turismul local, încât oferea și servicii de consiliere turistică gratuite celor care îi pășeau pragul. De la el am auzit de unul din cele mai bune restaurante din oraș, specializat pe faimoasele fripturi argentiniene, dintre care cele de vită (argentiniană, desigur!) ocupau un loc privilegiat. Și, uite așa, ai mei părinți au pus gând rău „vegetarianismului” meu, chiar atunci și acolo.
Locul se numea „La Dama Juana” și era poziționat relativ central, pe strada ce ducea către esplanada Hito Tres Fronteras. Un local destul de mic, dar cochet, cu o terasă înaltă din lemn și scări înguste ce urcau până la mese. O fată drăguță ne-a întâmpinat zâmbind și ne-a condus spre locurile ce ne erau rezervate.
Începeam deja să dau semne de nemulțumire, scuturându-mi dezaprobator șuvițele blonde, atunci când mi-am dat seama care urma să fie meniul de prânz.
– Cred că i se face foame, ar trebui să ne hotărâm mai repede, se neliniștește ușor mama.
– Da, poate de niște lapte, aș fi răspuns eu dacă aș fi știut cum. În locul cuvintelor, mi-a ieșit un „oa – oa” gâtuit și nu prea convingător.
– Imediat, puiuț, o să te convingi că a meritat așteptarea, încearcă tati să mă liniștească.
Renunț, n-aveam oricum altceva mai bun de făcut decât să aștept. Ai mei se delectau cu vederea de pe terasă și cu spectacolul live de harpă, în timp ce sorbeau zâmbind din pahare mari cu vin roșu.
Între timp ni se servi și masa, însoțită de aceleași zâmbete ce ne-au primit și la intrare. Pe platouri se desfătau felurite fripturi de pește sau vită, alături de sosuri îmbietoare și salate colorate. Începuseră să îmi facă și mie cu ochiul, așa că nu m-am lăsat mult rugat până să gust prima bucățică de „Bife de chorizo” din farfuria mamei. Gustul era, într-adevăr, diferit de alte mâncăruri pe care le gustasem până atunci. Chiar dacă mami avusese grijă să specifice că porția ei nu trebuia să aibă sare, amestecul de condimente asezona perfect vita argentiniană din farfurie, iar cărnița era fragedă și suculentă.
Garnitura de „tortilla de papas” și legumele coapte pe grătar, alături de feliuțe de pâine crocantă și sosul „criolla” veneau ca bonus la explozia de gust și culoare pe care o emanau delicatesele sud-americane.
Nu îmi mai amintesc exact cum am topit jumătate din porția mamei, dacă mai așteptam să fiu servit sau îmi luam singurel din farfurie, cert e că am înfulecat cu o poftă cum nu mai avusesem până atunci. Vita argentiniană îmi venise de hac; tocmai devenise felul meu de mâncare preferat și mă transformase într-un carnivor convins, în doar câteva zeci de minunte. Încântarea părinților era pe măsura apetitului meu, atât savurând deliciile de pe masă cât și privindu-mă cu câtă poftă goleam farfuria.
De atunci, pasiunea mea pentru „vegetarianism” a încetat și, sincer, oricând aș avea de ales, aș mai savura fără să stau pe gânduri o friptură argentiniană. Chiar și acum, dacă mă gândesc la ea, îmi plouă în gură de poftă 😊
***
Știm că v-am făcut chef și vouă de un steak bun de Argentina.
Ca să vă potoliți pofta, Momondo vă vine în ajutor și vă oferă zboruri bune spre țara tangoului: https://www.momondo.ro/zboruri/argentina. Noi tocmai ce ne-am rezervat un nou zbor și abia așteptăm să ne întoarcem acolo, căci Argentina are gust!
Suntem siguri că și voi ați avut experiențe culinare interesante în călătoriile voastre.
Scrieți în comentarii experiențele voastre, până pe 30 noiembrie. Toate poveștile vor fi atent citite de noi și de cei de la Momondo, iar cele mai bune comentarii vor fi premiate cu o excursie în valoare de 1000 €!
V-am făcut curioși? Toate detaliile sunt în link-ul de mai jos:
Vă așteptăm poveștile în comentarii ca să experimentăm împreună gustul călătoriilor, alături de Momondo!
